(I)Realitatea de langa noi

Pădurea Baciu
<-Prima pagină
(Partea I) Auzisem demult de Pădurea Baciu şi de ceea ce, chipurile, se întâmplă acolo. Citisem multe articole despre întâmplări mai mult sau mai puţin senzaţionale. Pentru mine era un “reper”, dar nu căutam sa-mi răspund ce înseamnă, de fapt, acest “reper”. Lăsam totul să curgă... Îi spusesem prietenului meu cât de mult aş vrea să merg acolo, în Pădure, dar nu credeam că voi ajunge. Cu cîteva zile înainte, când planificasem ce vom face , vizita în Pădure căzuse pentru că prognoza meteo prevăzuse “ploi torenţiale”, aşa că era altceva de făcut. Chiar şi după ce ne-am revăzut, deşi era soare şi senin, nu mă mai gândeam la Pădure. Doar că la un moment dat , prietenul meu îmi spune: - Vrei să mergem la Pădure? Am căscat ochii mari a uimire şi am spus: - Evident! deşi nu-mi venea să cred. Era o surpriză, dar una placută pentru că era un vis ce se îndeplinea. Am plecat spre Pădure. Prietenul meu mă avertizase că nu ştie cum se ajunge acolo, dar că vom întreba pe cineva. Ieşim din Cluj cu speranţa că vom găsi indicatoare referitoare la Pădure, dar nu era nici unul. Afară - căldura mare, zăpuşeală, deşi suntem încă în mai. Trecem prin comuna Baciu, o comuna frumoasă dealtfel, şi ajungem la un popas. Oprim pentru a întreba de Pădure, dar ne hotarâm să bem şi o cafea pentru că popasul ne îmbia la o pauză: pomi mulţi, flori, răcoare şi păsărele ce-şi cântau trilul.
Întrebăm chelneriţa despre Pădure, care are şi nu prea are indicii, încheind că Pădurea este peste tot. Privim în faţa noastră dealul împădurit ce cuprinde toata zarea, dar ştim, simţim amândoi că nu este ceea ce căutam. Uneori nu avem nevoie de cuvinte, trebuie doar să ne privim şi stim ce gândeşte celălălt, deoarece legătura dintre noi este puternică, unică. Plecăm puţin nemultumiti, dar vedem un tip bine făcut, iar după felul în care era îmbrăcat, probabil patronul popasului. Prietenul meu îl întreabă despre Pădure, la care bărbatul, cu o privire “casz” aruncată asupra noastră: - Unde vreţi să ajungeti, acolo unde se spune că-s OZN-uri? Răspundem că acolo şi primim indicaţiile necesare. Ne bufneşte râsul pe amândoi: - Ce-o fi zis tipu’? “Uite alţi nenormali care vor să ajungă acolo!”- Iubire, suntem mai normali decât normali, sau..ok! Suntem nenormali, sau anormal,i sau paranormali... Evident, râsul nostru, plin de iubire, umple văzduhul.Ne urcăm în maşină şi plecăm, încercând să respectăm indicaţiile primite. Numai că am reuşit să ne învârtim mai bine de jumătate de oră fără a găsi traseul. O luăm de fiecare dată pe un alt drum, la indicaţiile trecătorilor şi de fiecare dată, deşi vedeam Pădurea, nu găseam drumul. Cu mâna în părul lui, îmi simt prietenul tot mai încordat. Încordat deoarece ne învârtim în cerc şi deşi vedem atât de aproape Pădurea, încât avem impresia ca o putem atinge, nu ajungem la ea. La un moment dat prietenul meu imi spune: - Iubire, tu ce simti, trebuie sa ajungem sau nu? Ochii mei se îndreptau cu dragoste spre Pădure, fără a întreba nimic. Doar privind şi ascultând “şoapta”. Am auzit-o spunandu-mi: “Vinooo!”, cu drag şi dor. Am răspuns liniştit, cu voce moale: - Da, iubire, Pădurea ne aşteaptă.Continuăm căutarea şi privind faţa prietenului meu am realizat şi dorinta lui atât de mare de a ajunge acolo. [sus]
	Am realizat întrebările care-l frământau şi uneori le şoptea cu voce tare: ”Dacă EU nu trebuie să ajung acolo? Dacă doar EA trebuie să primească informaţiile şi din cauza mea nu putem ajunge?” Efortul se vedea pe faţa lui, deşi încerca să-l ascundă. Dar deja îl cunoaşteam şi oricât încerca să ascundă, îl simţeam. Într-un final, după multe drumuri înainte şi inapoi, după ce am întrebat în dreapta şi în stânga, reuşim să găsim drumul.Îl aud pe prietenul meu spunând: - Te-ai întrebat dacă nu cumva ajungem atât de greu pentru că trebuie să ajungem la o anumită ora acolo? Deşi pe faţa lui nu se putea citi nimic, ştiam că este frământat. Poate pentru că îi era teamă că nu-mi va putea îndeplini dorinţa: aceea de a ajunge în Pădure. Doar că eu eram atât de liniştită pentru că ştiam că dacă trebuie, vom ajunge.În căldura acelei după amiezi, când în maşină ne făcea stropii de sudoare să apară încet-încet, priveam către Ea, cu mâna a mangâiere în părul prietenului meu şi stiam ca vom ajunge. Pentru mine, pentru el. Era atâta siguranţă în mine încât zâmbeam ascuns de frământările lui. [sus]
După alte câteva minute, în sfârşit găsim drumul. Atâta bucurie avea prietenul meu în priviri pentru că reuşisem, pentru că aveam voie să ajungem, încât eram fericită pentru el. Pătrundem încet pe drumul destul de abrupt, către Muzeul Satului, de unde vroiam să intrăm Pădure, şi simteam aşa o linişte..o altfel de linişte. Liniştea pădurii în liniştea sufletelor noastre. Nu lăsăm raţiunea să lucreze, locul ei nu era acolo. Doar simţurile erau libere. Libere să zburde în voie. Am parcat şi apoi am început drumul către şi în Pădure. Eu înainte şi prietenul meu, încet, în urma mea. Priveam cum paşii mă îndreaptă spre ea şi nu-mi venea să cred. Nu era uimire, era doar o reîntâlnire. Am pătruns încet-încet, cu paşi domoli, pe covorul de frunze uscate, aşternute parcă în calea noastră, de bun venit. Cu cât înaintam în Pădure, cu atât se modifica şi lumina, devenea alta, mai slabă, mai rece, pătrunzând cu greu printre arborii cu coroane stufoase. Totul era altfel, dar nu ştiam să spunem în ce consta acest “altfel”, ci doar îl simţeam. Uneori în drumul nostru, mâinile ni se atingeau, palmele se mangâiau cald, tandru, ca pentru a umple tăcerea şi răceala acestei paduri cu iubirea noastră. M-a mirat pentru început lipsa ierbii; erau doar frunze uscate ca la sfârşit de toamnă, frunze ce gemeau sub paşii noştri rari şi tăcuţi. “Şoapta îngerilor” mi-a spus să-mi aplic în palme simbolurile cunoscute, pentru a capta mai bine informaţia, dacă va fi să fie. Cu dragoste şi încredere le-am aşezat în palme... Urcam încet-încet în liniştea Pădurii, nu spunem niciun cuvânt, pentru a nu tulbura acea lume plină de mister. Mergeam ţinându-ne de mână, noi, doi oameni a căror iubire este mai presus de iubirile lumeşti. Într-un fel simţeam amândoi că trebuie să-i dăruim, să-i arătăm acestei lumi iubirea noastră unică. Ştiam că fiinţele aflate aici o vor simţi şi poate din acest motiv nu ne era teamă. Pentru că iubirea este ocrotită. [sus]
	Şi cu toate acestea, eu ştiam că el este atent la fiecare pas, la fiecare mişcare, dar mai ales la chipul meu. Pentru că aici putea citi ce se întâmplă. El-raţionalul, eu- cea care simţeam... Aici el putea vedea dacă este cazul să mă protejeze. Pentru că simţeam că, alături de el, că sunt protejată. Urcam fără nicio ţintă, ocolind cărările, pe drumuri acoperite de crengile copacilor. Dădeam cu blândete la o parte crengile ce ne apăreau în cale, pentru a merge...către nicăieri. La un moment dat am simţit nevoia să-l iau pe iubitul meu în brate şi să-l strâng tare-tare, să-i şoptesc cu dragoste un “Te iubesc!” şi să simt venind din el, învăluindu-mă, iubirea lui, unică. Pentru o clipă am închis ochii şi am “văzut” o lume “gri”, alta decât cea în care ne aflam, plină de copaci foarte deşi , o lume ciudată în care se mişcau “forme de abur” alb-gri şi... în faţa mea, un copac. Am deschis brusc ochii vrând să-i spun prietenului meu: -Uite, aici e un copac! Dar în acea clipă am constatat uimită că nu este niciun copac şi imediat privirea mi-a coborât spre sol, unde am văzut, în lumea mea, un trunchi de pom ...tăiat.Pentru câteva momente am fost uluită, dar am primit ca şi cum era firesc ceea ce văzusem. Doar că acea “lume gri”, imaginea ei, nu-mi dădeau pace. Prietenul meu a simţit, sau a citit ceva pe chipul meu şi m-a întrebat uşor îngrijorat dacă totul este în regulă. I-am spus despre acel pom, fără să-imenţionez de lumea care o percepusem. Poate de teama că ceea ce văd este doar imaginaţia mea. Pentru că senzaţia dată de ceea ce vedeam era una de tristeţe, nu simţeam teamă, încă, ci doar tristeţe. Un întuneric atât de adânc şi atât de puţină lumină. Am mers mai departe şi simţeam amândoi că este ceva aparte în această Pădure. Şi cântecul păsărilor era trist. Amândoi am observat acest lucru, păsările nu aveau în glas bucuria cântecului, ci tristeţea sufletului. Peisajul din jurul noastru, deşi verde, nu crea acea senzaţie de bucurie normală pătrunderii într-o Pădure. Mergeam tăcuţi în continuare, iar eu simţeam clipă de clipă protecţia lui. [sus]
În toata acea imagine ciudată am zărit un butuc de pom tăiat, trântit la pamânt, luminat altfel, cu o lumină puternică, în care frunzele arborilor străluceau puternic - o strălucire parcă ireală în tot acel gri, cenuşiu trist, care ne înconjura. Am simţit bucurie, ca o recunoaştere a Luminii Divine şi am vrut să meditez aşezată pe acel arbore. Am urcat grabită spre el, m-am descălţat, am luat cristalul de meditaţie în mână şi, în pozitia mea normală (lotus), am încercat sa meditez. În acest timp prietenul meu făcea fotografii şi, evident (cu multă parere de rău mai târziu), am refuzat să fiu fotografiată. Am închis ochii, cu sufletul învăluit de linişte, aşteptând să “văd”. Dar tot ce vedeam era acea pădure deasă şi întunecată, cu pete de abur “uitându-se” la noi, urmărindu-ne mişcările. Senzaţia nu era placută deloc, teama începand să urce încet-încet şi să-mi cuprindă sufletul. Parcă ne urmărea mişcările, să vadă ce avem de gând, dar încă nu deveneau “furioase”. Pur şi simplu ne priveau. Ştiam că nu trebuie să las teama să mă cuprindă. Ştiam că trebuie să-mipastrez liniştea. Era un simţământ ciudat, care parcă nu-mi aparţinea, dar era al meu. [sus]
	În tot acest timp simţeam în spatele prietenului meu o prezenţă, o fiinţa mare, albă-aurie, ce avea gânduri bune, de protecţie. Şi, deşi la început şi mult timp după aceea, am crezut că este pur şi simplu aura lui (pe care o văzusem de atâtea ori), simţeam atunci ceva deosebit. Simţeam ca şi cum el , prietenul meu, este o entitate superioară care m-a adus aici, nu pentru un examen, ci pentru a mă face să înţeleg anumite lucruri. Ştiam ca la cel mai mic semn de ceva în neregulă el va avea puterea şi tăria, indiferent de ce ar fi fost, să mă protejeze. Simţeam că iubirea lui, acea aura ce-l înconjura, mă învăluia pentru a-mi arăta drumul ce trebuie să-l parcurg, dar şi pentru a fi lângă mine şi a mă ocroti. Atunci doar primeam acele informaţii şi le aceptam. Nu vroiam să las niciun gând să-mi pătrundă în suflet, vroiam doar să simt iubirea ce ne lega pe amândoi, pe mine şi pe prietenul meu. Iubirea noastră era mai importantă decât tot ce exista în jur. La un moment dat îl aud pe prietenul meu cum, cu uimire în glas, îmi spune: - Iubire, vino să-ţi arăt ceva! Nu văd eu bine, sau ce se întâmplă?Mă îndrept spre el şi-mi arată aparatul de fotografiat:- Uită-te şi tu! Nu mă lasă decât pe gri să fac poze. În jur e verde, lumină, dar aparatul meu nu prinde decât pe gri. E fixat cum trebuie! De ce oare? Ce se întâmplă? În acel moment am avut confirmarea: tot ceea ce văzusem era real. Era o altă lume, paralelă, dar totuşi intersectându-se cu lumea noastră în anumite condiţii. Văzusem bine şi puteam răsufla uşurată.- Da, iubire, i-am spus. Pentru că asta este culoarea altei lumi. Pentru că ceea ce prinzi tu acum în aparat este o altă lume.Şi atunci i-am povestit tot ceea ce văzusem dar nu îndraznisem să-i arăt. De teamă că nu este real, că este doar imaginaţia mea. Acum puteam avea încredere şi puteam accepta informaţia. Dar el încă era uimit. Au urmat poze ale acelei lumi dar şi poze ale mele în care, după toata această excursie, am constatat ca mi se vede aura, deşi în aparat nu se putea vedea acest lucru. O aura albăstruie, strălucitoare. În acele moment m-am bucurat: era a doua oară când o vedeam. [sus]
Pentru că nu primeam mai multă informaţie şi vedeam doar aceeaşi imagine a acelei lumi întunecate şi a acelor entităţi ce o locuiau, m-am oprit din meditaţie şi am plecat mai departe. Nu înainte de a ne strânge în braţe şi a ne sopti iar, dar niciodată îndeajuns: ”Te iubesc!”. În drumul nostru foarte ciudat ni se părea că vedem din loc în loc forma copacilor. Erau pur şi simplu ca niste “buchete” de copaci cu forme foarte stranii. Doar în acele locuri erau parcă strâmbaţi de forţe nevăzute, iar forma tulpinii lor exprima durere. Până sus, departe, nu creştea nicio singură rămurică, parcă fuseseră curăţaţi. Doar sus de tot pornea parca normal coroana, liberă în toate părţile. Lumina pătrundea cu greu deşi cerul se vedea deasupra albastru. Ca şi cum o cupola de energie respingea, nu lăsa lumina să pătrundă. În locurile înfrunzite, unde totuşi forţa luminii reuşea să pătrundă, strălucirea ei era aparte. Acel albastru era învăluit de o ceaţa transparentă. Când închideam ochii vedeam aceeaşi lume gri, doar că entităţile erau mai multe, mai mari. Nu simţeam din partea lor altceva decât că ne urmăresc fără nicio intenţie agresivă. Şi totusi prietenul meu era atent la ochii mei, la fiecare sentiment ce se aşternea pe chipul meu. Era acolo, lângă mine, cu iubirea-i protectoare învăluindu-mă. [sus]
	Păşeam în acea Pădure ciudată cu paşi parcă măsuraţi, încet, să nu deranjăm spiritele pădurii. Căutam acea lumină pe care credeam că ar fi trebuit să o găsim în mijlocul naturii, simţeam că aveam nevoie de ea, simţeam că nu aparţineam acestei lumi în care ne-am dorit să pătrundem. Tot timpul vedeam locuri în care simţeam amestecându-se “insuliţe” de energii negative şi energii pozitive. La un moment dat un loc a fost izbitor, prin energiile care le transmitea. Un loc, un cerc nevăzut, pe care am avut senzaţia că îi pot palpa energia, bariera, în care formele pomilor erau total aberante în comparaţie cu ceea ce ne înconjura. Aproximativ în mijloc, un copac mai mare dar îndoit în mod nefiresc, curăţat total de frunze. Nici măcar una singură nu era pe ramurile cu forme nefireşti. Privindu-l m-a cuprins brusc teama, o senzaţie de rău. “Şoapta” mi-a spus că acel copac este un fel de scară către o poartă prin care se poate intra în lumea gri... Undeva sus am perceput nişte unde. Nu m-am întrebat ce sunt, deşi am stiu, dar nici nu i-am spusprietenului meu, pentru a nu-l îngrijora. Dar chipul meu deja îi spusese.- Ce simti iubire? Daca îţi este teamă şi nu-ţi place, hai să plecăm, a rostit brusc cu îngrijorare în glas.
Chipul lui era îngrijorat, dar aceeaşi entitate strălucitoare era în spatele lui. Îi vedeam lumina şi-i simţeam liniştea şi protecţia. - Nu, am spus. Nu am nimic, doar că simt altfel, puţină teamă. Locul asta este malefic. Ascultă! Nici măcar păsările nu cânta aici. Parcă ar fi un cerc în care şi ele se tem să pătrundă. Tot ce auzi cântat de păsări este în afara acestui cerc. Uite, nici măcar pasărea aceea care zboară, observi, în afara cercului, nu îndrăzneşte să intre. Şi zborul ei este jos, rapid, parcă cu frică. Nu are acel zbor lin, liber, al unei păsări normale. - Iubire, spune prietenul meu, dacă îţi este teamă şi-ţi creează senzaţii neplăcute, hai să mergem! Numai că eu m-am dus lângă acel pom, cu puţină teamă şi l-am îmbrăţişat, să simt ce-mi “spune”. L-am atins uşor cu palma, ca o mangâiere şi m-am lipit toată de el. Numai că din partea lui venea doar teamă şi raceală. Ca şi cum era de piatră, ca şi cum prin el nu circula seva, iar învelişul era doar pentru a-i păcăli pe cei ce-l vedeau. M-am înfiorat şi brusc m-am îndepărtat de el. Ceea ce vedeam nu-mi plăcea: paşi gri-închis, urcând apăsat spre “poartă”. Paşi care duceau cu ei un suflet uriaş, dar negru. [sus]
	Nici lumina din jur nu era firească. Nu era acea lumină care, patrunzând prin frunziş, dădea strălucirea unei raze. Nu era întuneric, dar nici lumină. Totul era rece, tern şi nefiresc. Prietenul meu m-a întrebat dacă nu văd ca un con acoperind acel loc, urcând din pământ spre înalt. Nu vedeam existenţa unui con, dar vedeam un cerc. Un cerc în care era cuprins acest loc, total aparte de ceea ce era în rest.Puţin înfricoşată l-am luat în braţe pe iubitul meu şi l-am strâns tare-tare. M-am ascuns pentru o clipă la pieptul lui atât de protector. Pentru că acolo simţeam iubirea ce mă proteja, simţeam iubirea ce lipsea acelui loc. Ţinându-ne de mână am plecat mai departe, eu rasuflând uşurată că părăsesc acel loc. Peste tot acelaşi amestec de lumi: cea firească, în care trăim fizic, unde pomii trăiau o viaţă normală, iar crengile, indiferent de înălţime, aveau frunze crescute în mod normal, unde lumina deşi nu avea putere să pătrundă, totuşi lumina faţa frunzelor şi le dadea strălucire şi acele locuri în care puteai palpa altă lume, altă viaţă. Deşi uneori o luam înainte în tacerea nefirească ce ne înconjura, îl simţeam pe iubitul meu cât de atent este să prindă şi cea mai mică schimbare de pe faţa mea. Uneori îi simţeam îngrijorarea, puteam atinge iubirea cu care mă înconjura, deşi poate el nu era conştient de asta. Poate ca liniştea mea se datora tocmai pentru ca ştiam că lângă el nu mi se poate întâmpla nimic, pentru că iubirea noastră nu avea nimic rău în ea, pentru că din iubirea noastră dăruiam Pădurii iubire, indiferent de lumea pe care o vedeam. Ştiam undeva în adâncul sufletului, că ni se permite accesarea informaţiei tocmai pentru că tratam Pădurea cu iubire, tocmai pentru că suntem atât de leagaţi în iubire. Între noi nu era nevoie de cuvinte. Cuvintele erau mult prea sărace pentru a arăta cu adevărat sentimental curat ce ne leagă. Ştiam amândoi ca tot ceea ce ne înconjura simţea şi accepta iubirea noastră. Un strop îi dăruiam şi Pădurii, care avea nevoie de iubire.[sus]
În drumul nostru am întalnit la un moment dat un fel de platou în care pomii parcă formau o alee de întampinare. Copaci tineri, destul de subţiri, deşi aveau iarăşi forme diferite, nu mai exprimau atâta durere ca până acum. Am simţit în acel loc o altă lume, curată, verde. Pentru că şi pământul avea o tentă verzuie care, la prima vedere, părea că este muschi aşternut pe pământ. Prietenul meu chiar a avut această impresie şi era puţin mirat. Numai că am ştiut că este doar pământul, iar ceea ce se vedea erau entităţi, entităţi ale luminii. Puţin în spate am zărit o lumină ce cobora uşor, perpendicular printre pomi şi “muschiul” părea mai verde, ca o pătura care mă aştepta. Fără vreun cuvant m-am îndreptat în grabă acolo. Ştiam că sunt aşteptată. Prietenul meu chiar a fost surprins de graba mea. Deşi nu-l vedeam, am simţit asta.Acolo, pe “muschiul” aşternut pentru mine, m-am aşezat cu smerenie şi am intrat în starea de meditatie. Ştiam ca sunt aşteptata pentru a afla povestea, că trebuia ca eu să o ştiu. O entitate, percepută de mine ca fiind feminină, deşi nu o vedeam, doar o simţeam, a desfăşurat în faţa ochilor mei închisi povestea luptei dintre cele două lumi: lumea „entităţilor verzi”, de iubire şi lumea „entităţilor gri”. Lupta se desfăşura în alt timp, dar parcă paralel cu al nostru, unde timpul avea alţi parametri decât cei cunoscuţi, unde totul se desfăşura cu încetineală, dar atât de dureros. Am văzut Pădurea deasă şi întunecată, cu arbori subtiri şi deşi, unde lumina, cea pe care o ştim noi, nu există, ci doar un cer închis la culoare, care nu se vedea ci doar se percepea; lupta crâncenă dintre “verzi” şi „gri”, unde entităţile gri câştigau şi acaparau totul în jurul lor, unde entităţile verzi nu mureau asa cum stim noi ci erau absorbite de cele gri, dar durerea produsă era imensă. Am văzut cele două tabere şi ceea ce m-a uimit a fost că în tabara verzilor era lumină, dar altfel, o lumină verde deschis din care entităţile îşi luau energia, iar atunci când entităţile verzi erau absorbite de cele gri şi cerul lor se schimba. Locul acela cucerit de gri îşi schimba înfăţişarea, cerul devenind ca în lumea lor, tot gri. [sus]
	Năvăleau cu putere imagini şi sentimente, simţeam gasul trist al entităţii verzi, simţeam în el, deşi resemnare şi dorinta de iubire, dorinşa ca lumea lor sa nu moară..., lumea iubirii sa trăiască, ca şi cum dacă lumea lor, a iubirii, ar muri într-un final, totul se va transpune în lumea noastră; ca şi cum entitatea încerca să ne avertizeze, dar în acelasi timp percepeam un strigăt de durere, ca o cerere de ajutor din partea lor, a celor din acea lume. Glasul ei şi imaginile ce se desfăşurau ca într-un film spuneau că noi, cei de aici, din aceasta realitate TREBUIE să dăruim IUBIRE, nu doar pentru ca lumea lor să nu moară, ci mai ales pentru ca lumea noastră să trăiască. Doar daruind IUBIREA, ambele lumi vor supravieţui. Dacă lumea lor va deveni gri, fără iubire, unde doar sentimentele negative vor supravieţui, atunci oamenii vor continua să trăiască, sa-şi desfăşoare viaţa de zi cu zi, dar sufletul lor se va stinge, iubirea va muri, oamenii vor deveni roboţi. Am deschis ochii pentru că nu mai puteam suporta vederea acelei bătălii, în care cei gri ocupau tot mai mult spaţiu, în care iubirea era absorbită de întuneric. Era mult prea dureros. În poziţia mea preferată, cu palmele unite ca pentru rugăciune şi cu ohii deschişi, priveam pierdută la acea lume, dincolo de noi, dincolo de această realitate. Cred că am stat aşa câteva minute bune, până am auzit glasul prietenului meu chemându-mă. Plecase puţin mai departe pentru a-mi respecta, cu iubire, meditaţia. Ştia că în acele clipe eu “văd” dincolo de noi şi nu vroia să mă tulbure.Mă ridic din acel loc şi mă îndrept spre ceea ce vroia să-mi arate. Uluirea mea a fost totală. Ceea ce vedeam, era imposibil: un copac înalt, dar care avea prins în el un om. Mulţi ar putea spune ca era doar o iluzie, după forma căpătată în timp a copacului. Şi totusi nu era aşa. Copacul avea trunchiul neted, fără rizuri sau scorburi, ci doar acolo sus, în relief, parcă ataşat lui, un chip de om. Cele doua crengi laterale, formau braţele sale, ale omului prins de bună voie în acel copac, conştient de ceea ce accepta, ştiind că este misiunea sa, dar totuşi cu atâta durere pe chip. Era “viu”, deşi prins de mult timp, foarte mult timp. [sus]
Văzuse atâtea, fapte, oameni ce se perindaseră pe acolo, conştient de trecerea timpului, totuşi atât de singur în acceptarea sa. Durerea nemărginită a chipului era imensă. Aud glasul iubitului meu: -Spune-mi, iubire, ceea ce vad este real sau doar închipuire? Tu vezi ce văd eu? Simţeam în glasul lui atâta uimire, atâta neîncredere în realitatea imaginii ce ni se înfăţişa. -Da, iubire, am răspuns. Este real ceea ce vezi şi ce simti. Este un om ce şi-a acceptat ţintuirea în copac, ca o finalitate a misiunii sale. Este un om viu. Mai jos de omul ţintuit era şi câinele său. Chipul lui exprima acea parte din iubirea pentru stăpânul său. Priveam chipul prietenului meu, uimirea întipărită pe faţa sa din cauza a ceea ce vedea. Se rotea în jurul copacului pentru a cerceta, pentru a se convinge că nu este închipuire, că nu este o deformare datorată timpului, vântului. Iar ceea ce uimea mai mult era durerea acelui chip de om.Expresia feţei, atât de clar modelată, durerea singurăţii, groaza din ochii ce fuseseră nevoiţi să vadă ceea ce se întâmplase acolo ( deşi îşi acceptase soarta în cunoştinţă de cauză), gura schimonosită, toate acestea contrastau puternic cu liniştea din ochii câinelui său.[sus]
	(Partea a II-a) Expresia feţei, atât de clar modelată, durerea singurăţii, groaza din ochii ce fuseseră nevoiţi să vadă ceea ce se întâmplase acolo (deşi îşi acceptase soarta în cunoştinţă de cauză), gura schimonosită, toate acestea contrastau puternic cu liniştea din ochii câinelui său. Ca şi cum acesta, din iubire puternică faţă de stăpân, acceptase şi el acea “ţintuire”, dar mai mult de atât, tot ceea ce vedea nu-l înfricoşa. I se părea normal, firesc să îndure amarnic alături de stăpânul său singurătatea şi trecerea timpului, dar şi tot ceea ce se petrecea în jur. Eram atât de liniştită, dar încă marcată de ceea ce văzusem. Mă cuprindea o linişte dureroasă în ceea ce simţeam faţă de acel om. Îi conştientizam cu putere acceptarea, normalitatea acceptării acelui sacrificiu ştiut doar de el, supus nemărginirii timpului şi durerii singurătăţii. Şi pentru a nu mă lăsa cuprinsă până în adâncul inimii de acea durere, priveam pe furiş spre iubitul meu, desigur, tot atât de uimit precum un copil. Îi urmăream, fără să ştie, fiecare gest, fiecare simţire schiţată de chipul său. Atunci sufletul meu se inunda din nou de iubire şi fericire. Prietenul meu ar fi vrut să poată determina radiestezic unele aspecte ale acestei “scene”, ştiu asta. Dar din păcate nu am venit pregătiţi, cu toate că, numai cu câteva ore în urmă, îmi dăruise cu atâta dragoste instrumentele pe care el le folosea de peste şapte ani. Poate aşa şi trebuia, dar până la intrarea în pădure, nici unul nu ne-am gândit la asta. Pentru un timp mi-am lăsat prietenul să privească cu uimire şi să facă fotografii, eu doar simţind că trebuie să-i dăruiesc acelui “om-copac” iubire. Vroiam să simtă, să ştie că nu mai este singur, că eu, cel puţin, îi simt sentimentele din adâncul sufletului. Prietenul meu m-a fotografiat cum îmbrăţişam copacul, dar şi aici primele poze au apărut în acea lume “gri”. Abia după ce s-a chinuit puţin a reuşit să mă fotografieze în această lume a culorilor reale. Astfel, braţele mele au cuprins cu dragoste trunchiul, trupul mi s-a lipit de el, pentru a-l simţi. Apoi mi-am lipit şi obrazul de scoarţa aspră, ca în îmbrăţişarea mea să-i dăruiesc atâta iubire cât puteam, să-l fac să simtă sufletul meu alături de al lui. [sus]
Să simtă , oare după cât timp, o caldă îmbrăţişare? Şi ştiu că a simţit-o, ştiu că pentru câteva clipe spiritul lui a fost lângă obrazul meu, deşi puţin uimit de ceea ce primea de la mine, puţin uimit că există oameni care pot vedea, pot simţi povestea lui. Uimit că nu suntem, precum mulţi alţi trecători, nepăsători. Acum, după ceva timp, mă gândesc din nou la acel copac şi mă întreb: câţi dintre noi suntem “copaci” singuri şi cu durere adunată în suflet, ţintuiţi de bună voie sau nevoie în nemărginirea timpului nostru, pe lângă care trec nepăsători atâţia oameni? Uneori e nevoie doar de o privire, de un zâmbet, pentru ca singurătatea nostră să se umple de lumină. Şi cât de greu vine acel zâmbet, acel semn că nu eşti singur! Iar în acel loc, ca în mai toată pădurea, frunzele uscate ce scârţâiau uneori sub paşii noştri erau covorul trist pe care călcam. Nu exista fir de iarbă care să aducă culoare, frumuseţe în jur. Lumina cobora palidă, gri, pe trunchiul copacilor. Deşi, privindu-l de atâtea ori, cerul îl vedeam albastru - acel albastru pur, ca o mângâiere- aici totul era gri şi întunecat. Curios era şi un alt fapt: nici măcar o furnică, nici măcar o gâză, o insectă nu găseai aici. Ca şi cum şi aceste fiinţe atât de neînsemnate ştiau că aici e totul fără... viaţă. După câtva timp, revăzând pozele acestui copac, al chipului prins în el, am rămas uimiţi: acum chipul nu mai era trist, nu mai suferea - era fericit! [sus]
	Probabil pentru că în sfârşit se simţea în mijlocul oamenilor, pentru că în sfârşit nu se mai simţea era singur. Dacă cineva nu va putea vedea chipul acestui om, nu caut să ştiu de ce. Doar pentru că eu m-am bucurat să-l văd. După ce i-am dăruit ceea ce avea nevoie acelui copac şi după ce mi-am sărutat cu dragoste iubitul, iar palmele noastre s-au atins cu duioşie, paşii ne-au purtat mai departe, călcând uşor “filele” acelei păduri. Peste tot aceleaşi scene cu copaci răsuciţi nefiresc, amestecate cu mici locuri unde aceştia creşteau normal, aproape normal, să zicem. Peste tot aceeaşi lumină nefirească. Doar că la un moment dat am zărit în fuga privirii un loc, un atât de mic loc înverzit, pur si simplu o oază în mijlocul deşertului . Inima mi-a tresărit de bucurie, parcă aştepta, parcă avea nevoie de aşa ceva. Un mic loc în care copacii creşteau plini de fericirea vieţii, unde frunzele lor râdeau în lumină, iar razele soarelui le mângâiau cu atâta iubire. Era “conul” meu de lumină ce mi-l doream atât de mult în mijlocul acelei păduri triste, un loc în care să poţi din nou palpa VIAŢA. Am spus doar, tresărind de fericire: - Iubire, tu vezi? Mi-am “smuls” mânuţa din mânuţa lui şi am fugit cu bucurie în suflet spre acel loc. Ochii mi s-au înălţat involuntar spre soare, razele de lumină le simţeam cum îmi mângâie obrajii, fericirea mă inunda. Am desfăcut larg braţele şi am început să aştern pe covorul acelei păduri dansul fericirii. Mă învârteam în mijlocul luminii şi-mi venea să strig, să umplu pădurea cu fericirea din strigătul meu. Simţeam cum din vârful degetelor pornesc spre întunericul pădurii mici raze, simţeam că aş fi vrut să pot umple tot acel întuneric cu lumină. Cu lumină şi iubire. [sus]
Iar în spatele meu simţeam cum iubirea mea mă priveşte fermecat, dar şi uimit în acelaşi timp. Ceva de pe chipul meu îl uimea şi, cu toate că nu l-am întrebat , am ştiu că acel sentiment de iubire, de fericire oglindit în ochii mei l-a bucurat atât de mult. Mai tîrziu avea să-mi dau seama că el văzuse dincolo de simpla manifestare liberă, pură, adeseori copilărească a unor simţăminte fireşti faţă de o realitate mai mult sau mai puţin surprinzătoare. El a văzut că eram cu adevărat fericită. Apoi, copilul din mine, ce dansa, s-a oprit. Şi-a adus aminte că este de fapt un adult şi trebuie să se comporte ca atare. Dar am auzit glasul iubitului meu: - De ce te-ai oprit, iubire? - “Noooo”, am zâmbit fericită, dar şi ruşinată. Mi-e ruşine, atâta tot. Doar că în ochii lui ca cerul am zărit, pentru nu ştiu a câta oară, fericirea, iubirea ce o simţea. Am sorbit pentru o clipă raza privirii lui şi i-am spus: - Hai, dragostea mea, să mergem mai departe! Tăcuţi am păşit pe alte poteci nebătute. Deja simţeam că începe să mă doară puţin capul, dar aveam şi impresia că a trecut foarte mult timp de la pătrunderea în acest misterios tărâm şi mă prindea şi obosela. Fără să-i spun, crezând că nu simte, am încercat să-mi îndrept paşii spre ieşirea din pădure. Am crezut că ceea ce trebuia să văd, văzusem şi totul se terminase. Deja gândurile mele erau pierdute, departe, spre lumea exterioară, deja privirile mele căutau să prindă lumina solară, să iasă de aici, din padure, când îl aud pe prietenul meu: - Iubire, ce sunt astea? În stânga noastră, cumva într-un plan mai jos, printre arbori, vedem ceva ca nişte morminte lunguieţe, nişte locuri săpate. Era ceva ce nu se potrivea pădurii, era ceva artificial. Iniţial am avut impresia că cineva a săpat după eventuale “comori” nebănuite... Când ne-am rostit gândurile, ne-a bufnit şi râsul. Nu înainte de a ne da seama că erau asemenea săpături, şanţuri, denivelări şi în dreapta noastră. - Iubire, tu ştii ce sunt astea? -Pesemne şi-au făcut marţienii pistă de... mountain bike, spuse prietenul meu puţin iritat. [sus]
	Iritat pentru că unii şi-au permis să strice liniştea şi “arhitectura” locului cu astfel de lucruri, iritat că ar putea uneori să se “lovească”, în inconştienţa lor de acele “ozeneuri” mult luate în derâdere... Şi când ne aşteptam mai puţin (spre deloc...), în faţa ochilor ni s-a dezvăluit o scenă incredibilă, uluitoare. Ne ţineam de mână şi priveam. În tăcerea adâncă ce ne înconjura, ne-am uitat unul la celălalt, privirile ni s-au cufundat până în adâncul sufletelor, căutând să citim ce vede, ce simte celălalt, după care am privit iar panorama pe care Pădurea hotărâse se ne-o înfăţişeze. Ne aflam pe un fel de cărare, trasată clar, iar în dreapta şi-n stânga ei se desfăşurau două scene incredibile. În dreapta, un pâlc de copaci, parcă aliniaţi, drepţi, maiestuoşi în mândria lor, în verticalitatea lor. Nicio scorbură nu le sfâşia trunchiul, niciun ram nu le atârna neglijent. Perfect drepţi, perfect verticali, coroanele se înălţau către lumină parca de la acelaşi nivel la toţi. Pe toată suprafaţa de pământ ca un cerc, nu se găsea nici măcar o frunză căzută, nici măcar un fir de iarbă, ca şi cum totul era “măturat”. - Uite, iubire, spuse prietenul meu uimit, făcând un cerc imaginar cu mâna, să vrei şi nu găseşti o sigură frunză cazută în tot acest loc. Iar dacă priveşti deasupra, o cupolă de lumină acoperă tot acest spaţiu, toţi aceşti arbori. - Parcă ar fi sala unui tron, am spus. Atâta curăţenie, atâta lumină! Te simţi minunat când priveşti acest loc, pur şi maiestuos în acelaşi timp. Nu ne venea sa ne luăm ochii de la imaginea ce o aveam în faţa ochilor noştri. Era atât de “altfel” faţă de tot ceea ce văzusem până acum, faţă de ceea ce Pădurea acceptase să ne ofere. - Iubire, şoptesc înfiorată, simţind cum fiori reci îmi străbat trupul , priveşte şi în stânga! [sus]
O altă imagine, dar întunecată, unde arborii aveau forme strâmbe, îndoite, ramurile le atârnau ca nişte braţe ciuntite. Lumina ce cu greu reuşea să cadă pe frunzele lor era alb-gri, frunzele erau triste. Totul te infiora, totul te înspăimânta. Am privit amândoi, cu atenţie această scenă. Era incredibilă, aveam senzaţia că nu poate fi reală. Ne-am apropiat pentru a fi siguri de ceea ce vedeam. Dacă de peisajul din dreapta nu îndrăzneam să ne apropiem pentru că aveam temerea că întinăm acea lume minunată, plină de lumină, aici, în stânga, ni se părea că nu poate exista un astfel de loc urât, al urii, al înverşunării şi răzbunării. Acum nu simţeam doar eu, ci şi el, iubitul meu – el, cel raţional, care mai întâi trebuie să cântărească totul logic şi abia apoi prin prisma simţurilor. Eu nu aveam nevoie de confirmări: totul era real şi se desfăşura în faţa noastră. O voce straină, şi totuşi a mea, a rostit: - Iubire, aici e un “câmp de luptă”: în dreapta, forţele “binelui”, maiestuoase în jertfă, în hotărârea lor, iar în stânga, forţele “răului”. Aici se dă şi se va da o luptă decisivă, finală! - Dar e incredibil, rosti prietenul meu cu o voce abia auzită. Am facut câţiva paşi, pierdută în imensitatea semnificaţiei acestei lupte, spre ieşirea din pădure, dar brusc m-am oprit. În faţa mea, trei copaci uriaşi, bătrâni, mai bătrâni decât “lumea”, cu coroane uriaşe şi frunze de un verde strălucitor, dar totuşi atât de simpli în imensitatea lor, care priveau - da, pur şi simplu, PRIVEAU- această desfăşurare de forţe, aceasta luptă. În acea clipă am încetat să simt că mai exist, eu - trup, existând doar eu-spirit. Nu mai existam decât eu şi aceste entităţi misterioase, atât de bătrâne, atât de înţelepte. - De ce, a întrebat spiritul, doar priviţi această luptă şi nu faceţi nimic? De ce doar priviţi ca la un spectacol de circ? Sau, oare, voi nu vedeţi că totul, tot ce se petrece în faţa voastră înseamnă sfârşitul unei lumi? [sus]
	- Pentru că aşa trebuie, să nu ne băgăm, doar să fim observatori, a răspuns cea mai în vârstă entitate. - Adică voi, care ştiti atâtea, aţi văzut atâtea, strigă în disperare spiritul, sunteţi doar spectatori? Atunci de ce aţi mai venit? Doar ca să vă amuzaţi, să aveţi ce povesti în lumea voastră? Ca să puteti spune cât de neevoluate sunt aceste fiinţe care singure se distrug! - Nu! Nu am venit să facem asta. Şi pe noi ne doare, dar nu putem face nimic. Este doar alegerea voastră. Dar imediat, ca într-o explozie de lumină, mie, fiinţei şi mie, spiritului mi s-a revelat răspunsul: Aceea lumină, acea entitate uriaşă de lumină, care tot timpul a stat în spatele/ în fiinţa/ lângă fiinţa iubitului meu, aceea entitate care mereu ne-a vegheat, ne-a ocrotit şi ne-a urmărit era ACEASTA ENTITATE ce acum îmi vorbea. A fost vrerea ei ca noi să parcurgem acest drum, să vedem toate aceste scene, să simt sau să văd toate aceste lupte ale celor două lumi: “binele şi răul”, “lumina şi întunericul”. Ea a fost cea care ne-a hotărât drumul, iar noi am fost simpli observatori. Sau mai mult de atât! - De ce? a strigat cu disperare sufletul meu. De ce toate acestea? Oare tu nu vezi durerea? Oare tu nu vezi că e posibil ca totul să fie absorbit de întuneric? De ce, dacă ştiti, dacă puteţi atâtea, de ce nu interveniţi? De ce lăsaţi să se întâmple asta? Atunci am simţit, mai adânc ca niciodată, toată durerea şi tristeţea adunată în acea entitate de lumină: - Pentru că VOI trebuie să hotărâţi! Eu nu pot face nimic. Este doar alegerea voastră. În voi stă soarta acestei lupte: trăiţi sau muriţi! [sus]
Deşi aş fi vrut să strig în continuare, să cer socoteală, să încerc să le rog să hotărască altfel pe acele entităţi, brusc, la fel cum începuse, totul a revenit la normal. În faţa mea, în continuare, scena de luptă şi cei trei “observatori”. Dar totul nu era decât o pădure. Iar eu nu mai eram decât o fiinţă, în trup şi spirit. I-am povestit toată această “convorbire” prietenului meu şi, cu toate că am observat pe faţa lui o uşoară neîncredere, nu a negat vorbele mele. Pentru că tot ce văzuse pâna acum, el, raţionalul, nu putea să nu accepte de această dată. [ Mă opresc pentru o clipă din scris şi de la fereastra mea privesc pierdută lumea, privesc cerul ce se acoperă de nori albi-cenusii şi mă întreb pentru o clipă: Câţi dintre voi vor crede cele scrise aici, câţi dintre voi vor socoti că este doar o poveste sau o nuvelă SF, câţi dintre voi veţi crede, veţi simţi realitatea acestor întâmplări, realitatea a ceea ce ni s-a permis să vedem? Câţi dintre voi vor inţelege ceea ce trebuie făcut pentru ca lumina, iubirea să strălucească în sufletele voastre? Ca iubirea şi lumina să câştige această luptă.... ] - Să mergem, iubirea mea, am rostit cu glas stins. Am văzut tot ceea ce trebuia să vedem. Am întins mana spre el, sa-mi prindă palma, să ne atingem , să simt venind din el IUBIREA. Aveam atâta nevoie...şi eu...şi pădurea...şi lumea. Paşii ne-au purtat pe cărarea bătătorită de lume, scoţându-ne în cale, ca o confirmare, turla unei biserici, atât de veche, dar... atât de părăsită. Am tras adânc aer în piept, am închis ochii pentru o clipă, lasând lumina şi căldura soarelui să-mi mângâie chipul. Intram iarăşi în lumea reală. Pentru cât timp? [sus] 18 mai 2009

Pădurea Baciu